Poveste (2)

O raza de lumina ii incalzeste obrazul… Deschide ochii… Se simtea de parca dormise o mie de ani. Trupul ii era amortit iar pleoapele grele. Printre genele lungi si adormite zareste fluturi… Da ! Fluturi multi si colorati ! Si verdeata… Multa verdeata si multa lumina ! ‘Toamna nu mai sunt fluturi… Iar frunzele sunt ruginii… Cum de totul e atat de viu si luminos ?’ se intreba Helen mirata de ce ii vad ochii. Uimita incerca sa iasa din scorbura dar parca copacul s-a strans in jurul ei si a blocat-o acolo. Si tot trage si se misca ! Si cu fiecare miscare isi zgarie trupul… Se misca tot mai mult si plange ! Plange tot mai tare si mai tare si se zbate tot mai mult pana trupul ei devine plin de rani ! ‘Ajutoooooooooooooooooor ! Ma aude cineva ?’ Din gat ii iese o voce ragusita . Se opreste brusc. Vocea care i-a iesit din corzile vocale parca nu era a ei. Nu mai suna cristalin ca vocea unui copil. Parca era vocea altcuiva, vocea cuiva care nu e copil…Semana cu vocea unei tinere domnisoare. Cu greu isi duce mainile pe obraji … Avea obrajii uzi si calzi, dar parca nu erau obrajii ei… Se simtea ca intr-un vis…Inchide ochii si isi repeta in gand ‘Nu-i adevarat ! Trebuie sa ma trezesc ! Trezeste-te !’  Deodata simte o caldura pe picior. Speriata deschide ochii si aude o voce calda si melodioasa : ‘Nu te speria ! Te scot eu de acolo !’ Si mai speriata inchide din nou ochii si isi repeta in gand ca e doar un vis. Printre pleopele stranse ii curg valuri de lacrimi fierbinti. Cum sa i se intample tocmai ei asta ? E o simpla fetita, cu o familie simpla, cu o casa simpla si cu o existenta simpla. Cum sa aiba tocmai ea visul asta groaznic ? De ce nu se trezeste ? ‘Trezeste-te idioato !’ striga deodata cu disperare. Copacul din jurul ei a inceput sa trosneasa si sa se miste din toate radacinile ca si cum cineva incerca sa il smulga. Si mai tare tipa de frica si tremura din toate incheieturile. Un val de lumina ii inunda deodata chipul. Copacul nu o mai strangea… Incearca sa deschida ochii dar lumina orbitoare nu o lasa, incearca sa se miste dar nu poate pentru ca e prea amortita. Vocea melodioasa de mai devreme rasuna iar : ‘Esti bine micuto ? Cred ca stai de ceva timp in trunchiul ala uscat. Nu te speria, nu iti voi face niciun rau! Vai , dar ce rani ai! ‘ ( Va urma )