Fara sfarsit

Alb... Un infinit de nimic alb... Asta vad cand te privesc. Esti o enormitate de nimic alb rece iar toata culoarea din inima mea aluneca de pe tine fara sa lase nici macar cea mai mica urma. Esti un perete de care ma lovesc si la final eu sunt epuizata, plina de vanatai si foarte ranita iar tu esti intact. Am obosit si ma doare! Nu mai vreau zapada, frig... Vreau un pansament pentru ranile mele, un strop de caldura pentru pielea zbarlita si muschii tremuranzi... O mana care sa-mi stearga lacrima de pe barbie. Vreau sa fi tu mana aia care ma mangaie dar cand ma gandesc la asta parca visez la unicorni. Vreau sa te pastrez in sufletul meu asa cum mi te-am imaginat , nu cum te cunosc acum. Si tastez in continuare printre ploaia de lacrimi care s-a iscat din senin. Scriu tot ce am de spus apoi ultima tasta... Enter... Si apoi se lasa linistea. Si ma gandesc la visul de aseara , la ultima data, la ultimul sarut de la lift, la prima zi in care te-am vazut, la ziua cand te-am intalnit intamplator pe hol... La ziua in care pentru prima data in viata m-am indragostit... De tine. 9 ani sunt de atunci si ceea ce a inceput in ziua aia nu s-a epuizat nici pana acum si probabil va ramane mereu acolo...